Nu stiu ce mi se-ntampla in ultima vreme de-mi vin in minte numai lucrarile unor autori pe care i-a fascinat patologicul. Intr-o forma sau alta. Ma gandeam sa scriu despre ceva clasic, dar nu scap de Inimile Cicatrizate ale lui Blecher (Bucuresti, ed. Art, 2009). Si nici de abcesul din burta lui Emanuel descris pe vreo cateva pagini. Si nici de vertebra lui macinata. Sau de spectacolul grotesc al personajelor internate in sanatoriul de la Berk, pentru a-si trata afectiuni osoase prin mijloacele experimentale si imprecise ale stiintei medicale din anii 1920-1930. In mare parte, personajul Emanuel este insusi Max Blecher, si el pacient pe rand in cateva sanatorii din Europa pentru a-si ameliora suferintele produse de Morbul lui Pott (tuberculoza osoasa). Da, povestea musteste de tot ce-nseamna naturalism, dar are si-o sumedenie de elemente romantice. Chiar suferinta reala a lui Blecher face parte din cliseul autorului romantic, care sufera de "boala secolului". Ovid S. Crohmalniceanu observa pertinent capacitatea kafkiana a lui Blecher de "a se instala in nenorocire". Nici n-ar fi greu pentru autor, intrucat suferea de acceasi boala.
Nu-i mult de povestit, ca fir epic. Emanuel, bolnav, merge la Berk. Acolo i se insira o sumedenie de bolnavi, unul mai pierdut ca altul, intr-un dans simbolic cu moartea care are propria anticamera si covor rosu. Relatia dintre Emanuel si Solange este si ea schiloada. Fata este bolnava sufleteste, singura si nesigura, iar Emanuel este impiedicat fizic s-o iubeasca. Aceasta imposibilitate a iubirii le determina amandurora o deznadejde cumplita. Fata este aproape de a-si lua viata. La Emanuel, totul se dubleaza cu incapacitatea lui de-a mima viata, alaturi de ceilalti bolnavi, intr-un sanatoriu prin peretii caruia poate asculta suferintele altora si captiv fiind intr-un ghips rigid sub care-si ghiceste putreziciunea si mirosul fetid. Cum sa poata iubi un barbat asa, in conditia fizica in care se afla? Cuminte, de la distanta, platonic si timid? Nu, Emanuel nu poate, el are in continuare reprezentarea de sine a unui barbat incordat, nervos, viril. Si cauta pulpele albe ale dragutei sale sub volanele rochiei dornice. Si pulpele il primesc, dar ghipsul il trage inapoi, pe patul de boala de care va ramane legat. Si Emanuel, dar si Max.

“Sti ce se numeste in medicina “tesut cicatrizat”? Este pielea aceea vanata si zbarcita, care se formeaza pe-o rana vindecata. E o piele aproape normala, atat doar ca e insensibila la frig, la cald, ori la atingeri... (...) Vezi, inimile bolnavilor au primit in viata atatea lovituri de cutit, incat s-au transformat in tesut cicatrizat... Insensibile la frig... la cald... si la durere... Insensibile si invinetite de duritate...
Toate acestea fura spuse cu zambetul celei mai desavarsite linisti interioare.”

De sesizat capacitatea de perceptie a mediului de catre personaj, puternic marcat de invalididatea lui, depresia justificata si legaturile gresite pe care le face intre obiecte / relatii / fenomene si reprezentarile general acceptate ale acestora. In special felul cum percepe instalarea bolii, simtind tot universul inconjurator complotand impotriva lui, agresandu-l si aratandu-i amenintator coltii. Citeste, te rog, si scurta mentiune a lui Mihail Sebastian (Jurnal, ed. Humanitas, nu stiu exact anul) despre Max Blecher si scriitura acestuia. Foarte emotionanta.

Si asculta Just Breathe de la Pearl Jam cand citesti cartea asta. Merge ca vinul rosu la branza cu mucegai.