Inainte sa te-apuci de citit cartea lui Frederic Beigbeder, vezi pe pagina dinaintea primului capitol o vorba de duh de-a lui Francoise Sagan (scriitoare franceza, celebra pentru “Va place Brahms?”): “Si ce! Si ce! Nu trebuie sa te complici! Trebuie sa le spui lucrurilor pe nume. Iubesti si, dupa aia, nu mai iubesti.”
Exact asta vei gasi in Dragostea dureaza trei ani (Bucuresti, Editura Trei, 2008). O abordare mega-moderna a acestui sentiment delicat si precar – iubirea e perceputa de personajul Marc fie ca un aspect firesc existential, fie ca un jug pus pe grumaz, fie ca o ratiune de a se trezi dimineata, fie ca o dorinta fizica pulsionara. Nu vreau sa fac psihanaliza personajului (nici macar Beigbeder n-a incercat prea mult). Rationamentele si trairile lui Marc sunt cele firesti - incercate de toti cei care au fost indragostiti. Insa contextul social in care e traita iubirea ii permite sa se descotoroseasca extrem de usor de ea si s-o caute in alte locuri. In alte locuri mereu. Iata explicatia succesului acestei carti (despre care n-am vrut initial sa scriu; a fost indelung mediatizata si exploatata, nu mai era nevoie sa adaug si eu ceva). Este contextul trait de generatia noastra, care iubeste saptamanal si sufera saptamanal: paraseste si tradeaza, alunga si recheama, strange in brate mereu altii si altii. Pentru a contracara efectul iubirii moderne, citeste te rog La rascruce de vanturi. Sau uita-te la Casablanca. Vezi si cum era iubirea inainte. Vezi de ce dura mai mult de 3 ani.