Desi nu este una dintre cele mai cunoscute scrieri ale lui Émile Zola, romanul O pagina de dragoste (Editura Leda, Bucuresti 2008) este, fara indoiala, foarte reprezentativ pentru curentul ce poarta denumirea de Naturalism, al carui pilon este autorul mai sus-mentionat. Rupt din realismul literar ce infatisa situatiile si personajele intr-o latura descriptiva cat mai realista (cat mai aproape de realitatea in care ne ducem cu totii existenta) si situandu-se la antipodul simbolic al romantismului, naturalismul a decis un soi de literatura dura, abrupta, pe-alocuri maladiva, obsesiv conectata la tot ce-i mai urat, brutal, imposibil si obsesiv din realitate.
Desi naturalismul mi-a fascinat intr-o oarecare masura curiozitatea pentru morbid, n-a reusit niciodata sa ma atraga printre adepti. Prea multa amaraciune si realism, uneori, te impiedica sa urmaresti corect firul epic. Un om nu poate indura intr-o viata atat de multa suferinta fictiva din dragoste, iar dac'ai apucat sa citesti Tess D’Urberville a lui Thomas Hardy sau La rascruce de vanturi a lui Emily Bronte atunci nu prea mai ai loc si pentru alte dureri literare din amor:)
Nu povestea de dragoste si, in general, nu story-ul atrage in cartile lui Zola. In cazul meu, e vorba de maniera in care stabileste contextul, in care descrie societatea franceza a sfarsitului de secol 19, in care include descoperirile stiintifice - medicale ale vremii sale, fie prin descrierea tratamentelor la care-si supune personajele, fie a bolilor celor mai des intalnite in acel timp. Si relatiile interumane (iubirea mai ales) stau tot sub spectrul analizei anatomice. Daca personajul citeste o carte in lumina calda a unui apus, Zola gaseste o cale sa-ti alunge imaginatia de la confortul linistit al unei camere de domnisoara catre paloarea mainilor fragile care tin cartea, catre venele albastre care strabat fruntea cu sudoare, catre pieptul din care suiera boala, catre mirosul ligheanului de toaleta care sta pe lavoar.
O pagina de dragoste, parte din ciclul de 20 de lucrari Les Rougon-Macquart, nu este un roman de dragoste care sa se deschida cititorului ca un trandafir; e mai degraba o ceapa pe care o cojesti si al carei miros ascutit iti intra in ochi si-ti ramane-n gat. In aceasta carte, nu iubeste o singura femeie, ci doua. Una, in miezul tineretii afective, abandonata, in urma decesului sotului, societatii franceze frivole a vremii, de care incearca in zadar sa scape; cealalta, fiica primei, bolnava si plapanda, dependenta de mama si indragostita obsesiv de aceasta, ca unica forma de cunoastere a iubirii la varsta pre-pubertatii si ca ultim obiectiv al vietii. Tanara mama nu stie sa stabileasca limitele unei iubiri firesti dintre parinte si copilul sau si, incet-incet, lucrurile aluneca catre o relatie de tip dominator-supus, in care mama joaca rolul celui slab. Incercand sa-si scape fiica de la o moarte din ce in ce mai iminenta pe masura ce dai paginile la stanga, femeia se indragosteste de cel pe care-l investeste cu puterea sacerdotala a salvatorului: doctorul micutei, casatorit de convenienta cu o femeie "de lume" si tatal unui baietel rotofei, plesnind de sanatate, opusul simbolic al fetitei muribunde. De pe patul de suferinta, copila manevreaza sentimentele mamei sale, impingand-o pe aceasta la limita moralitatii si a societatii pentru a-si consuma povestea de iubire cu medicul conturat atat de vag de catre Zola.
Povestea, destul de banala, dintre mama Helene si doctorul Henri, ambii rezonabili si decenti inainte sa-i cuprinda mrejele iubirii, n-ar prezenta foarte mare interes, cel putin pentru mine, daca n-ar exista elementele naturaliste: descrierea bolii, evolutia obsesiei, sesizarea relatiei dintre maladie si ereditate, invinuirea mediului pentru dezvoltarea individului. Mai mult, am gasit chiar si idei evolutioniste, legate de supravietuirea speciei cele mai puternice.
Si atunci, cand s-a lansat cartea, si acum, impactul vizual este extrem de puternic. Daca in Franta contemporana lui Zola lumea era revoltata sa citeasca o poveste de dragoste care includea boala, noroiul, sangele si alte fluide anatomice, durerea si prefacatoria mondena, descrise fara pic de consideratie fata de sentimentele pudibonde ale cititorilor secolului 19, generatia actuala de tineri s-ar putea s-o gaseasca de-a dreptul incantatoare, tocmai prin realismul-naturalismul sau abrupt, prezentat totusi cu o studiata delicatete. Asta daca va decide sa dechida cartea.