Tastele laptop-ului imi raman credincioase, oricare ar fi ambianta in care ma aflu. Ma pot intoarce oricand la ele, le gasesc tot acolo, si, ce e mai important, ele ma pot duce catre o alta dimensiune, fie catre amintiri, fie catre viitor, oricum catre un loc departe de mizeriile zilnice. Impreuna cu vinul rosu din pahar si cu muzica din casti, tastele ma duc catre o seara de acum 15 ani, dintr-un local de pe langa Foisor (parca?), destul de mic si plin de fum, in care Sorin Chifiriuc defila autoritar peste pisatul de mai mult de 10 cm care iesea din buda - oricum, mult sub nivelul la care avea sa ajunga peste cativa ani in pitorescul Jack sau in mizeria numita LMC.

Ei bine, acolo, in seara aia, canta o trupa noua numita Vama Veche - nume pe care noi incepeam sa il asociem deja cu libertatea, rock-ul, betia si, in general, cu statu’n‘curu’ gol pe plaja! Trupa nu avea chitarist (ciudat pentru o trupa de rock!), avea insa un pianist mustacios si demodat, si un vocalist beat mort, care se clatina agatat de microfon sau de scaunul pus acolo pentru “momentul” unplugged. La bas era un tip jovial, iar la tobe presta cel mai harnic baterist din vremea respectiva, care activa in paralel in mai multe proiecte, de la metal progresiv la blues rock. In seara aia, am auzit, pentru prima data, “Am sa ma intorc barbat” si “Hotel Cismigiu”, iar piesele alea si modul direct si autentic in care au fost interpretate, ma fac sa ma gandesc, acum, ca am asistat la un adevarat moment CBGB romanesc. Simteam, efectiv, ce canta Chirila pentru ca, exact in aceeasi perioada, ne “efectuam servicul militar obligatoriu” si luam contact, zilnic, cu oameni pentru care nici acum nu am nici cel mai mic respect.

Da, trupa a pierdut mult din credibilitate in anii de dinaintea disparitiei – iar potentialul ei se pare ca a fost limitat la 2 albume propriu-zise, plus un fel de musical destul de pretentios – la fel cum respectivul sat de la malul marii a castigat, din pacate, in notorietate. Il rog insa pe cel care a asistat la concertele din perioada 1997 - 2000, din Hard‘n’Heavy, Big Mamou, Laptarie, Motoare, Creanga, Vama Veche – ca cel din Vama, in spate la Ovidiu, printre fulgere, cu Balanescu si clapele lui asezate pe niste lazi de bere, sau in primavara lui ’99, cu publicul care urla “Americanii-s de vina, futu-i in gura sa-i fut” in timp ce NATO bombarda Belgrad-ul, si asa mai departe – sa ma contrazica cand spun ca asta a fost ultimul (de pana acum) fenomen rock romanesc!

Randurile astea sunt dedicate celor care atunci aveau 25 de ani, celor care nu au mai vazut Vama de cativa ani din cauza sotului, nevestei sau copiilor, celor care, pe vremuri, imparteau cortul in Vama si acum nu isi mai vorbesc, dar si celor patru, care, pe la sfarsitul secolului trecut, se imbatau impreuna si faceau niste muzica buna.

by gedi